| |
Întâlnirea interioară
 Maurice
Zundel
V-ar fi dificil, fără îndoială, să
explicaţi după ce anume recunoaşteţi o capodoperă.
Sunteţi transportaţi şi răpiţi înainte de orice
reflexie; iar în lumina şi bucuria care se naşte în voi, identificaţi
neaşteptata şi misterioasa faţă a Frumuseţii,
a cărei aşteptare inefabilă o purtaţi în sufletul
vostru. Tabloul pe care-l aveţi sub privirile voastre nu face decât
să trezească dorinţa după această Frumuseţe,
făcându-i prezenţa mai intimă şi atracţia mai
irezistibilă.
Portret sau peisaj, subiectul se depăşeşte pe sine însuşi,
şi, dincolo de culori şi forme, sesizaţi o realitate pe
care o veţi regăsi imediat într-o fugă de Bach sau într-o
simfonie de Bethoven, într-un mănunchi de flori sau în privirea unui
copil, o realitate ce nu ţine de nici un timp şi de nici un
loc, care iradiază din orice operă de artă fără
a fi totuşi cuprinsă în vreuna, mereu veche şi mereu nouă,
recunoscută într-un mod misterios sub vălul care o lasă
necunoscută: o realitate eternă, vie, interioară, pentru
care inima omului n-a încetat niciodată să resimtă o minunată
atracţie.
Ce spectacol această continuitate a artei de-a lungul veacurilor,
această imensă procesiune a vârstelor spre Frumuseţe, această
renaştere cu fiecare generaţie, această neclintită
fidelitate. Căci adevăratul
artist este cel care ascultă şi se supune, care se lasă
re-creat de către subiectul lui, împărtăşindu-se destul
de profund din misterul acestuia pentru a percepe Prezenţa invizibilă care îl fascinează în subiect şi
pentru a deveni capabil să o exprime:în imperceptibila iradiere care
va face din opera lui confidenţa silenţioasă a unei Întâlniri
veşnice.
Oare nu chiar această Prezenţă este cea care face unitatea
tuturor capodoperelor şi care înrudeşte toate frumuseţile
în strălucirea inefabilă a unei aceleiaşi vieţi interioare?
Privirea, docilă mai întâi la jocul liniilor, şi modelată
de către volume, prin infinitul pe care acestea îl sugerează,
este în curând invadată. Materia, devenită diafană, dispare
încet-încet în faţa visului pe care îl însufleţeşte, pentru
a face să treacă în privirea noastră viziunea artistului.
Elanul care a purtat-o ne antrenează, la rândul nostru, în bucuria
şi în fervoarea impulsului creator. Nu mai suntem în faţa unei
opere, ci în interiorul unei confidenţe misterioase în care inima
noastră se arde la contactul cu o realitate infinită. Ceva mai
bun decât noi, trăieşte în noi. Cineva ne întâmpină în
străfundul sufletului şi a ne pierde în lumina pe care El o
difuzează în noi este o blândeţe imensă.
Ştiinţa, în felul ei, urmează aceeaşi cale pentru
a ajunge la acelaşi contact.
Perspectivele ei materiale, desigur, nu încetează să se schimbe,
prin descoperirea, în fiecare zi, a noi domenii de experienţă.
Dar elanul ei profund este identic, de la Pitagora la Einstein,
de la Arhimede la Planck
sau de Broglie.
Adevărul este ceea ce urmăresc toţi cercetătorii,
pe acesta îl întrevăd neîncetat, dincolo de palierul pe care îl ating,
într-un fel de halou luminos, pe acesta îl descoperă
pe neaşteptate, într-o întâlnire personală, în jubilaţia
lui evrika: când universul
devine în întregime un Cuvânt viu, când Spiritul planează pe deasupra
undelor, când viziunea se interiorizează şi când orice lucru
îşi revelează sufletul, când cunoaşterea devine, în mod
misterios, naştere.
Atunci savantul se simte îndreptăţit: el vede cu supremă
certitudine că nu s-a dăruit unei himere şi că Adevărul
este, în el, o Viaţă mai preţioasă decât viaţa
lui.
Sfinţenia – care este de altfel perfect compatibilă cu arta
şi cu ştiinţa – sfinţenia este şi mai transparentă
decât acestea.
Prin aceasta mai ales, valoarea misterioasă, căreia artiştii
şi savanţii îi consacră, într-un mod atât de nobil, geniul
lor, îşi revelează caracterul personal şi acţiunea
sa creatoare. Cum să-i întâlneşti pe Francisc de Assisi
sau Vincent de Paul, Angela de Folino
sau Ecaterina de Sienna, Pierre
de Beroule sau Charles
de Condren, fără a-l recunoaşte pe Cel care-i
umple, fără a fremăta de bucurie în prezenţa Dumnezeului
celui viu?
Astfel viaţa, în toate direcţiile în care ea se avântă,
implică afirmarea lui Dumnezeu, fără a excepta iubirea
despre care Goethe a spus: „De iubire numai
suntem îndrăgostiţi”. Cum să iubim fără să
aşteptăm infinitul din fiinţa pe care o iubim, şi
cum să-l obţinem, efectiv, fără a năzui în el
la ceea ce nu este el?
Orice om poate astfel, ascultându-şi propriul suflet, fiind atent
la ceea ce gândeşte, la ceea ce vrea, la ceea ce iubeşte cu adevărat, orice om poate astfel verifica cuvintele sfântului
Pavel: „În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa.”
Dumnezeu este o întâlnire pe care fiecare trebuie s-o facă în el
însuşi. Şi este credincios, cu adevărat, orice om care
se micşorează în faţa acestui Altul din el [1] , care valorează infinit
mai mult decât el însuşi şi care îi este mai intim decât sufletul
lui[2]: un nume oarecare pe care îl dă Prezenţei
luminoase care îl locuieşte. Unii îşi spun atei dar îl slujesc
prin dreptatea vieţii lor. Alţii, în schimb, îşi spun credincioşi
şi nu pun sub numele lui decât figura ridicată în slăvi
a ignoranţei lor sau a patimilor lor[3].
”Dumnezeu, spune Louis Massignon
atât de admirabil, Dumnezeu nu este o invenţie, ci este o descoperire.”
Hristos, la fântâna lui Iacov, îi va descoperi
acest secret Samaritencei venite să caute
apă. Ea ignora setea inimii ei şi trăia în dezordine, în
necunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Ea credea că El nu
locuieşte decât în temple, unde se aduceau jertfe, ea îl căuta
pe Garizim unde îşi aveau samaritenii sanctuarul.
Isus o învaţă că întâlnirea nu se putea face decât în interior:
„Femeie, crede-Mă, vine ceasul - şi
chiar a venit - în care nu vă
veţi închina nici pe munte, nici la Ierusalim, ci adevăraţii
închinători i se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr.
Şi într-adevăr, aşa vrea Tatăl să-i găsească
pe cei care i se închină: căci Dumnezeu este Duh şi trebuie
ca cei care i se închină să i se închine în duh şi în adevăr.”
Aceasta înseamnă a-i spune cu duiosie, în cuvintele celei mai sublime
revelaţii:
L-ai
iubi dacă L-ai cunoaşte,
Căci El este tot ceea ce cauţi:
Frumuseţea şi Bunătatea,
Adevărul şi Iubirea,
şi El te aşteaptă, dintotdeauna:
în inima ta.
(extras şi tradus din cartea: Maurice Zundel
- L’Evangile interieur
Editions Saint Augustin, Saint-Maurice(Elveţia),
ediţia a şaptea, 1997,
Traducerea îmi apartine, VJ )
Salt la inceputul paginii
|
|
